scris pentru altcineva

while in Bucharest…write about it, she asked me

Ajungi în București și începi să cauți. Un loc special să bei o cafea, să stai o secundă să nu cumva să te prindă din urmă aglomerația interioară a trecătorilor, gândurile lor care se schimbă mai repede decât ai schimba tu o zi cu alta. Totul fuge lângă ei și în afara lor, de la Intercontinental, la Piața Presei Libere, prin celebrul Pasaj (e celebru doar pentru mine fiindcă eram îndrăgostită), la Antipa. Dar sunt frumoși și atunci când mergi alături de ei le vezi în ochii dorința de a se așeza la casa lor, de a se opri pe o bancă în parc. Vor  să stea de vorbă cu tine doar că nu mai au timp. Banii pe bani calcă. În pielea lor curge un sânge puțin arogant. Jumătate din ei trag în piept aer capitalist. Capitală a Europei. Când beau vin, toți sunt europeni, dar atunci când le mulțumești  uită că sunt cetățeni europeni. Îmi plac bucureștenii, unii dintre ei când merg la concert, alții când sunt la Obor și se târguiesc, de cei care citesc în metrou, când protestează în Piața Constituției, când te întrebă de unde ești și sunt suspicioși dacă nu ești de al lor, când îți studiază expresiile să vadă dacă te-ai născut ieri. Îi ador de când sunt mai relaxați în trafic, de când le pasă mai puțin că sunt din capitală, de când au schimbat piața de capital pe piața de zâmbete, de când au devenit uniți în fața tragediilor umane. Îmi place Bucureștiul când și lui îi pasă de mine și nu mă scuipă afară din cauza prejudecăților, a statutului sau a accenctului meu ușor ardelenesc.

Iubesc străzile în care te pierzi, te rătăcești și găsești un conac dintr-un alt timp. Aș putea iubi chiar și Centrul Vechi dacă nu s-ar perinda oamenii prea plini de ei și de avuția lor. Dar unele clădiri merită salvate. La fel ca oamenii din capitală. Sunt mulți care s-au salvat de idei înguste și de urât și aleargă spre o viață mai bună, plină de parcuri ca Herăstrău și vor o Casa Poporului în stilul lui Dali sau chiar Gaudi și ar dărâma Catedrala Neamului.

Îmi place Bucureștiul pentru că mă așteaptă mereu la Gara De Nord și când plec spre casă amândoi ne dorim să mă grăbesc și eu spre ceva mai bun. S-a „îmbunat” Bucureștiul pe care l-am cunoscut acum 8 ani. Nici un taximetrist nu m-a jecmănit mizer, nu mi-a vorbit pe limba manelelor.

Aș iubi Bucureștiul și mai mult dacă ar trece peste ego-ul de capitală și ar accepta că  uneori e frumos să te uiți în ochii celor care îți trec pragul.

 

 

Advertisements

Carlas. Diana. Raluca.Barcelona

Plecăm eu și ea. În mijlocul săptămânii. Destinația: Barcelona. De văzut: Carlas Sallas.

Facem bagajele, punem tot ce încape într-un rucsac.Două. Alegem ce am putea purta amândouă. Stare vremii: tăcere, fiecare pune în bagaj ceea ce are sau NU nevoie. Moment Kodac.

Ajungem la aeroport.

Acolo dau peste cineva cunoscut. Diana-soția fostului meu prof-maestru-mentor, Filip. Râdem, trecând de securitate, ne povestim  de unde am rămas ultima data viețile, copii-ai ei (eu nu am și cred cu tărie că unele personaje ca mine nu ar trebui să perpetueze specia. Unii vor fi de acord cu mine. Cei care mă cunosc mai bine, desigur! Restul au doar o „părere”despre mine), sănătate, experiențele cu avioanele. Aeroportul e plin de oameni, majoritatea nu ar putea să-și desprindă privirea din telefon. Presupun că ceea ce se întâmplă în virtual este absolut fantastic. Doar că viața se întâmplă lângă ei, teatrul e la el acasă, personajele își plimbă viețile într-un bagaj mic de mână, ca și noi: artista, tipul cool de 45 de ani, bătrânul la costum și rucsac, diva în pardesiu roz cu ochelari de soare (pe care nu i-am dat jos nici în avion), divă de cartier care poartă haine stridente, mama care își vizita copii plecați la muncă în străinătate și așa mai departe.

Trecem și prin dutty free. Descopăr TOM FORD-Noir. Mă îndrăgostesc. Iau cu mine această senzație. De mult nu m-am mai îndrăgostit de un parfum sau poate uitasem cum e cu dragostea senzorială.

Avion. Turbulențele de deasupra mării. Mă țin de scaun. Nu! Aș prefera să mor la întoarcere. Îmi doresc să îl revăd pe Carlas.

Cine e Carlas? Omul acela ce te iubește necondiționat. Și dacă te urăște ți-o va spune. Ne asemănăm. Dansator. Coregraf. Artist.Prof. univ. Cel care iubește oamenii, orice formă interioară ar avea. Le iubește defectele și vicleniile, mizeria profund lipită de piele și ignoranța. Iubește umanul și arta, dansul.

 

Ne vedem după 6 luni. El stă pe bancă observând oamenii, dar neobservând când trecem pe lângă el, în ușa rotativă. Ne rotim ce ne rotim cu Diana. Aleargă și Carlas. Ne rotim toți 3. Poetic. Un mic vârtej al vieții. Eu și el jucăm scena revederii. Suntem complet inepuizabili vocal. Diana ne lasă o clipă. Știe ca uneori trebuie să faci un pas înapoi, doar pentru ca doi oameni să aibă momentul lor.

Carlas conduce spre casă, ne explică în ce parte a Barcelonei suntem, istoria fiecărui  locul pe lângă care trecem, ce putem vizita în ziua următoare.  Eu și Diana suntem doar întoarceri de cap, stânga-dreapta și întrebări infantile: Aici ce e, Carlas? El, calm, ne răspunde de fiecare dată. Parcăm pe Carerra de L’Olivera. Hol cu un covor roșu. Artista ratată a ajuns. O are alături pe prietena ei. E ca la Oscar-uri, lipsesc celebritățiile și paparazzi. Carlas ne amenință cu o cină gătită. Noi nu protestăm. Nici un cuvânt!

Apartament. Culori: gri puțin maro. Triliarde de cd-uri cu muzică, filme, teatru, dans. Un tabloul imens în camera unde vom dormi eu și Diana. Tabloul te face să te gândești cui îi dăruiești o bucată din „carnea” ta. Un om fracturat cu o mână supradimensională. Culori puternice: verde, rosu, albastru. Ți se întipărește în colțul ochiului, și al sufletului, dacă ești posesor de așa ceva.

Gin tonic pe canapea. Supă tradițională catalană cu „stars” or Do you prefer „letters” or „noodles”?, vine întrebarea lui. Aș prefera stele, zic eu. Diana și ea ar prefera același lucru. Sau poate praf de stele. Cred că ne-ar fi pus și asta în supa. Sigur a făcut-o!

Nimeni nu a făcut asta pentru mine!

P.S.Mesaj pentru Claudia alias Diana (vezi! Aici tu cu el vă asemănați): nu am uitat când ai pus litere în supă!

Chiar dacă nu e ca în filme, vorba aia „he had me at: Hello, love! Good morning, love! Here is the coffee machine. Do you want fruits and yogurt for breakfast, love? Or maybe, hamon and cheesse? Good night, love! See you in the morning, love! Want a cola, love? Lets go to a special, ancient place in Barcelona, love! You have to see this and that, love! Go to the Citadella Park and walk to the sea, love! This is out Institut del Teatre! (aici în această „hala” industrială, modernă, echipată până la Cel de Sus și înapoi, pe 10 nivele: 6 etaje superioare, iar de la -4 la -1 nivelul inferior și așa mai departe. Nu mai scriu despre asta pentru m-ar buși plânsul și m-ar cuprinde disperarea din nou). Love, come and see this view! It’s like a painting, isn’t it, love? And now let’s visit this part of the museum, love. This is Miro, love! And the cactus garden! Best traditional Catalan food in Barcelona, love! Can we stay in the sun some more, love? From this roof top of the Institut you can see the entire city, love! Diana do you want something, love? Meet Maria, Lulu-Paluca-love! Maria meets Lulu! Great, right love? Picasso, Miro, Gaudi, contemporary art and dance, street music and dance, the market place, Montjuic . La Rambla is shit, right love? Right, Carlas! I want you to come here and teach, love! I want to come to Romania, to Transilvania, love! It’s beautiful, right love? It’s amazing, Carlas! What do you want to do next, love? Eat? Now let’s go for a walk. I want to show you something special in the night light, love.”

Cuvântului „love” i-a crescut cota la bursa cuvintelor și încep să cred că are substanță. Și da. Nu e în românește, dar asta contează? A dărui se simte la fel în orice limbă. #numazic

Words are like stars, Carlas!

Love! Câte posibilități!

Câteva zile lângă cineva cu care nu trebuie să vorbești doar de dragul de a vorbi, sub aceste întrebări sau  conversații simple, am tăcut, toți trei mult timp, privind, admirând, uimindu-ne, amuzându-ne, citindu-ne gândurile unul altuia, un trio perfect pentru călătorii pe distanțe mari sau mici, fumători tăcuți, respectuoși, mai ales Diana, eu și Carlas chiar cruzi și răutăcioși, fără artificii și politețuri de doi lei, fără consum inutil de energie, cu o tăcere nestânjenitoare, cu zâmbete, multe, prelungi, asurzitoare.

 

Când plec în călătorie iau cu mine „modul silențios”- aici nu mă refer la telefonul meu cu touch screen care a dat rateuri maxime și pe care sunt foarte supărată și pe cea mai bună prietenă.

Cine nu știe să tacă, nu știe nici să trăiască, nici să moară.

Secret fuc.ing Santa

O tentativă de a scrie e ca sinuciderea. Ori îți iese din prima ori nu. Dacă nu îți iese ești un laș care nu poate să ducă nimic până la capat.

Vrei să o termini? Fă-o și nu mă supune la a privi întreaga scenă. Sau perioadă în care te gândești să o faci.

Te invit aici. În viață. Să o termini aici. În partea aia în care relațiile dintre oameni se termină virtual și unde ajungem să ne spunem ceea ce gândim în coduri de cârciumă ieftină. Unde „Îmi lipsești/ Mi-ai lipsit/ Aș fi vrut să…” pe fb presupune și a crede această afirmație.

Vrei să o termini cu lumea? Te implor să o faci. Nu face din mine un martor. Destule crime pe anul asta. Permite-mi să-ți refuz invitația la ceremonialul funerar.

Stai așa că mai am. Suntem în perioada aceea a anului plină de „a dărui”, iar firea mea îndărătnică nu mai are decât de dat.

Da. Shit happened. Got over it. Depinde cum.  Nu! Am descoperit că a depinde creează dependență și ar fi bine să știi de cine sau de ce depinzi.

Am o dependență în a dărui prea mult. Contrar aparențelor sau a ceea ce crezi că ști despre mine.

Momentul e prielnic, avântul puternic.

Nu poți face față? Vieții, oamenilor, situațiilor? Sinucide-te.  Nu te preface! Nu stărui și nu pune pe alții în situația ta. Nimeni nu vrea să fie în situația ta.  Să nu mai evităm inevitabilul și nu mă pune în acea postură de a dori să te salvez.  Dacă aș fi fost un salvator, aș fi făcut deja experimentul asta pe mine.

Ia-ți viața ca M. Simplu. Curat, cu o curea în dulap. Conform specialiștilor ești mort în mai puțin de 10 secunde. Creierul nu mai este oxigenat , tu ești perfect conștient de ceea ce se întâmplă cu tine, doar că trupul tău nu mai răspunde la comenzile creierului. Sâmbăta înspre duminică. Să nu mai apucăm să luam cina. Sau să mergem să vedem spectacolul X. Să nu mai apucăm să ne întrebăm despre sensul vieții sau despre lucrurile care contează cu adevărat.

Mă lupt mereu cu afirmații, concluzii, negații, întrebări, constatări, procesarea informației.  Final de rând. La fel ca și finalul asta de an obosit, vomitând cuvinte când nu mai ai sentimente. Și nu! Nu am uitat momentele frumoase.

Nu am uitat începutul de an. Prieteni vechi. Cina-festin. Ce moartea subită a clipei.

Dar!!!!!

Hai să nu uităm că nu suntem unii mai buni decât alții, și că ceea ce ne aduce împreună ne și desparte.  Conversații târzii sau prea devreme. Un concediu neplăunuit cu mare și București.  Vara care i-a urmat. Un capital emorn de investiții ajuns în faliment emoțional.

Nu am uitat spectacolele la care ați fost prezenți. Cu admirație, cu invidie, cu dragoste, cu scârbă, cu implicarea totală, cu aplauze de final, cu prezență scenică improvizată.  Cu un loc în primul rând.

Nu am uitat cafelele din turnee-dezastru, după înmormântări multiple, cafelele dintre reușite și eșecuri (multe), dintre drame și superficialitate, cafelele printre care mai aveam sincerități de împărtășit, cafelele în care ne-am ratat viața și am băut-o mai spre seară.

Nu am uitat sâmbăta aia de 8 ore în Flowers.

Nu am uitat: AUGUST 26. Un 4:48 pe cinste. Performativ. Sau lunile ce urmează după AUGUST:

CEEA CE AI FĂCUT
CINE A FOST ACOLO
ȘI PE CINE DAI VINA

Nu am uitat efortul de-a mi fi suportată prezența și nepăsarea celor care vorbeau despre dor, dorință, afecțiune.

 

Așa că, prieteni, să nu ne lăsăm copleșiți de ipocrizii de genul:

lucrurile durează,  vom construi sau reconstrui relații solide, de durată, că vom mai bea cafea în capitală, că vom mai avea chef de conversații prelungi, că ne vom ajusta prioritățile, că vom mai face compromisuri, că vom încerca să fim acolo, că ne mai leagă experiențele din trecut, că purtăm aceleași haine interioare, că vom face parte unul din viața altuia când deja am vomitat unul pe credințele și așteptările celuilalt, că mai putem să fim aceeași, că mai putem să ne înghițim minciunile sau adevărurile înjumătățite,  că putem să păstrăm aparențele, că ne mai dorim acceptarea reciprocă, că nu ne pierdem timpul, că ne ducem lipsa, că am mai vrea să fumăm din aceeși țigară.

 

„Nu te compromite. E tot ce ai”- dedicație pentru D.

 

Mai bine mă sinucid decât să mai compromit o bucată din mine. Asta dacă nu ajung o lașă pe parcurs.

O vizită pe zi. Azi morții. Poate mâine vii.

Little miss perfect

I was born with my perfections, just as I am today, perfect.

My smile was so perfectly-sad the day my mother gave birth to me, that it could make the most positive man cry. I let all my tattoos be born under my perfect white trashed-out skin.

I grew up perfect. Hair, mouth, intellect, genital organs, height, internal connections, status, legs, memory,  thermal receptors, feelings, balance, posture, coordination, poetry, response generators.

One in a million-Little miss perfect, in this world.

By the time I was a fresh woman, I knew nothing else except perfection.

This is how I ended up your perfect lover. I was perfect every week, every single month; by the end of this year.  I was even perfect during weekends where the world’s communication system was dead to you.

I was never the “one who ran back to mother, at the first sign of trouble”. I was always silent, a precise form of submission.  I did not call at 4 a.m.  I never asked questions. I just wrote perfectly.  On to the erotic side of your phone, on your hungry- dark side of imagination- the greatest stimulus of them all. I provided the right amount of attention to boost your ego-gland in the early mornings.  I never arrived, neither physical or in a near-by area around your house.  I drank all the cocktails on the table and smoked all my cigarettes. I slept well during the times of your late night calls. I dreamt about you dressed with a white shirt, jeans, and black boots.  I spelt your name correctly in any mental conversation I had with myself.  I have given you pleasure with my eyes opened. I made a map of your body while the shower was running. I wrote with fear and jealousy every time you did not answer my messages. And then I kept writing with love, and worries, and affections, and sorrow, and more love. I wrote with acceptance. I trusted who you were and who you are.  And what you will never be for me.

I have been waving my hands in the air for you for an entire year, with holes in my head, with pin nails in my back, with an absolute truth of lies, with glory, with death lurking around my street, with sugar in my coffee, with dreams for future encounters, with the smoke from your pipe in my lungs, with the sound of your voice on my heart-broken-knees.

I stood perfectly at the bar while you fascinated other women. While the small gesture of flirtation from their part made you their night’s ultimate-goal. I rested in expectation for you to give me a look that would make me look away. That look that you give to no other, except little miss perfect.

I understood your inner reasons, your guilt, your reactions, your words pushing me further into the past, your smiles, your objective thoughts, your unwilling conscience that never took part in your actions, your desire for a still lover, your decisions cutting my hopes, your aging youth-years, your marathon of absence while I was waiting at the finish line. I remained temporarily neglected for days in search for a wireless disclosure.  I have offered parts of my body for you to sacrifice in the name of porn and of the dying God.  I sent my skin by sms to you just so you can make a trend outfit out of it and wear it while dating a skinny brunette.  I made my bed round in order for all your possibilities to come in and never go out. I have died for your bored orgasms.  I have tripped on my blood and my words just for a glimpse of what I thought it could be your “happy-face”.  I placed you above my plans, dreams, and childhood traumas. I fought with myself at the very table you step on my pride, heart and touched my legs.  I proudly lost control of my senses when you kissed me. I knocked at the gates of my own ego and smashed them into pieces, just so you could gain access into my veins.

My love for you was perfect, because this is what little miss perfect’s do: they love a man’s imperfections.

Little miss perfect died perfectly on a Saturday morning when you send her your last message: I forgot to mention that today is Saturday.

marlon (pentru că asta era numele meu de cod pentru el)

M-am trezit într-o dimineață și am primit un telefon. Un telefon pe care nu ți-ai dori să îl primești niciodată în viața ta mică și neînsemnată.

El s-a decis că nu mai vrea să trăiească. Pe el chiar l-ai iubit. Necondiționat, chiar și atunci când ți-a dat de înțeles foarte clar că ….pur și simplu nu vrea decât să fim prieteni. Și am rămas prieteni. Ne-am scris email-uri peste oceane. Îl verificam. Să văd dacă e acolo. El răspundea în câteva cuvinte sau fraze. După 3-6 zile.

Răspundea.

Ajungea acasă și eram printre puținii oameni pe care îi suna: Lulu, hai să bem o bere!

Beam eu mai multe ca el. Și nu ne opream din a vorbi. Mai mult eu. El tăcea. Și apoi mă întreba: Tu ești bine, Lulu?  Iar eu începeam un întreg roman despre neajunsurile vieții mele. Ochii lui stăruiau timp de 3-4 minute asupra feței mele. Mă privea cum nimeni nu mă va mai privi. Uneori aș fi vrut să știu ce gândește. Dar pe el nu puteai să îl întrebi lucruri simple, fără substanță. Legătura lui cu lumea sau cu oamenii era una dintre cele mai profunde pe care le-am întâlnit.

Cu el nu aveai- și acum nu pot să cred că e nevoie să folosesc timpul trecut pentru a vorbi despre el- nevoie de cuvinte. Tăcerea cu el e/a fost/este/era ….nu pot descrie asta în cuvinte. Dar, nici nu vreau…

în săptămânile astea, în care într-un fel sau altul, viața a continuat să meargă mai departe, cu sau fără el, cu sau fără excesele mele, cu sentimentul de vinovație că nu l-am putut salva, cu onorarea contractelor profesionale, cu oameni care îți spun la tot pasul că „va fi bine” sau că ar trebui să te împaci mai repede cu această pierdere pentru că ai treburi administrative de făcut sau ai toată viața înainte, cu prieteni care cred că drama lor legată de despărțirea de iubit/iubită este mai dureroasă decât faptul că prietenul tău este acoperit cu pământ, cu cei care sunt acolo lângă tine și nu au nimic de spus, cei care te lasă să faci ceea ce crezi că ai de făcut ca să „TRECI PESTE”.

Tot ce trebuie să faci este să „TRECI PESTE”.

Moartea cuiva trebuie să fie o trecere. Așa că, treci și tu naibii peste.

Ce contează că l-ai iubit? Ce contează că nu poți dormi fără să te gândești la el? Ce contează că nici întreaga producție de alcool din lume nu ar putea îneca durerea pe care o simți? Ce contează că nu îi vei mai putea spune cât de important a fost pentru tine? Sau că a fost un timp când era cel mai important om din viața ta? Că el e prietenul cu care te-ai plimbat pe străzile din orașul în care te-ai născut timp de 4 ore fără să scoateți un sunet?  Că Revelionul ăla a fost memorabil? Că floarea pe care ți-a dăruit-o de ziua ta a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pentru că tu știai că el nu obișnuia să ducă flori fetelor?Ce contează că ultimul shot de Jagger  ne-a făcut pe amândoi și pe R. care era cu noi, să reflectăm asupra inutilității vieții? Ce contează că ultima data când v-ați văzut a zis calm: Ne vedem când te întorci, Lulu! Nu specificase circumstanțele revederii noastre.

Dezavantajul tău (al meu în acest caz) e că puterea celor din jur de a empatiza e egală cu zero. A unora cel puțin. Există și excepții pe care nu am să le numesc, pentru că se știu ei cine sunt.

Suntem niște inconveniențe atunci când suferim pierderea cuiva. Suntem demni de milă, lamentabili și slabi. Cine vrea să vadă un om slab?

Așa că, dragule, dacă e ceva de știut în viața, e doar asta: „TRECI PESTE”.

TRECI PESTE

moartea cuiva, peste prietenii, peste dorințe, peste dorul ce te apăsă atunci când ești în locurile în care îți aduci aminte de unele evenimente împărtășite cu omul care nu mai e, peste consțiință, peste sfaturile de tot rahatul, peste faptul că toată lumea știe ce e mai bine pentru tine, peste cadravul din fața ta, peste faptul că o ființă lipsită de bun simț transformă mormânatarea prietenului tău într-un performance despre ea, peste cei care te bat cu palme pe spate și încep cu sfaturile de bună credință, peste faptul că vrei să schimbi locul cu el, peste nopțile lipsite de somn, peste diminețile în care încerci să crezi că dispariția lui nu e reală, peste ….

TRECI PESTE- ca și cum ai călca pe asfalt…1 pas, 2 pași….etc

teribilă imagine, nu-i așa?

Nu te speria prea tare. Accidentele în care un altul empatizează cu starea ta sunt rare, așa că nu încerca să explici ceea ce simți. Nimănui nu-i pasă.  Învăță să treci peste.

Nu e real. Și el e încă aici!

O să îmi fie al naibii de dor de tine, prietene. Mereu. Iar asta e un cuvânt care pentru mine are toate valențele unei continuități dincolo de timp.

în relativitatea vieții, am petrecut un timp cu tine

și ai să rămâi, Marlon  (Mihai) al meu

love

lulu

P.S Îți spun mai multe când ne vedem!

îți dau cu poezia în cap

Nu te incendiez cu poezia

Că-ți descarc bateria.

Nu te flatez prin prezență

Mă transform în absență.

Nu te contrazic în discuții

Încă mai sug din perfuzii.

Nu te iubesc cu ură

Te admir sub centură.

Nu zac în mine obsesii

Am doar vagi(n) impresii.

Nu-mi flutur virginitatea

Mă sugrumă maternitatea.

Nu cresc în sufletul tău

Tine-mă de cap. Mă ia cu durere în rău.

Am să mă combin cu un semizeu

Ce are postura ta de ateu.

Nu te strivesc printre vase

Am marginile cam trase.

Nu joc seductia sub sâni

Te trag direct în plămâni.

Nu postez nimic cu intenție

Zâmbetul tău e detenție.

Nu te atrag prin reacții

Suntem niște fluctuații.

Nu sper la o iubire și-o canapea cu stofă

Mi-ai dat knock out la penultima probă.

Nu îți aranjez cravata

Mă curăț de tine și gata!

Nu-ți joc viața pe-un zar

Iau cina cu un zidar.

Nu fac din tine nimic

Sunt doar un om mic.

Nu îți râd din umeri, din spate sau față

Mai am ”pă interior” ceva substanță.

Nu vreau să-mi vorbești

Vinde-le altora povești.

Nu te strecor printre rele

Sunt mai mult decât ele.

Nu ești în patul meu vreo meduză

Te uită bine! Am carne de muză.

Nu fă pe interesantul

Nu mă dezmint cu un altul.

Nu fă pe egoistul

Mă duc acasă cu biciclistul.

Nu fă inabordabilul

Când beau de la unul sau altul.

Nu fă pe arogantul

Am recomandari de la preaînaltul.

Nu fă pe fetița cea blândă

Când  te lucrez cu o mână.

Nu fă pe vinovatul

Când scârțâie patul.

Nu fă pe deșteptul

Când intrii pe ușă cu dreptul.

Nu fă pe bărbatul

Am flagelat deja patul.

Nu fă pe femeia indecisă

Când prin sms sunt încinsă.

Nu fă pe superiorul

Când îți ating posteriorul.

Nu fă pe atotcunoscătorul

Că-mi umezești interiorul.

Nu fă pe distantul

Că mă arunc din unul în altul.

Nu-mi fă din mine exerciții și probleme

Că mi-e greață de mai devreme.

Nu fă pe “aproape” îndrăgostitul

Că ti se dizolvă inelarul.- (asta nu are rimă că e mai subtilă)

Nu (prea)concepe

Ea nu pricepe

Că sexul dintre noi doi

E mai mult decât un război

E mai mult de 3 secunde

Sub erotisme plăpânde

E mai negru ca un mormânt

Când mă ții sub un singur cuvânt.

E mai suprem ca supremația

Când îți destind bărbăția.

E mai aspru ca moartea

Se face și cu asta basta!

E ca urechea surdă

Vede în loc să audă.

E cam complicat și ușor predispus la perturbații

Pentru că în mine se adună gunoi și privirii de la alții.

E ca țigara din palmă

Se stinge în cadă sau Vamă.

E ca o viața prea plină

Iese mereu de pe sină.

E ca berea cu spumă

Mă îndoaie ca pe-o pumă.

E ca o saltea din reclamă

Plesnește, se dezumflă și crapă!

E ca o putere divină

Umblă ca o mătase prea fină.

E ca gheața de sub covor

Patinează când i se face dor.

E ca atunci când îți spargi vena

Trebuie să îți ții singur trena.

E ca atunci când mă țin de sosea

Să vorbim despre mama ta!

E ca atunci când te speli de onoare

Te si Mă doare!

Sexul între noi doi e mai febril ca speranța

Stă pe deasupra în timp ce prin spate ți-o trage viața.

Mai zic?

Nu mai zic, că sunt ca o babă senină

Am uitat să-ți spun că tot din dragoste am făcut și scrimă.

and take me and the trash out when you leave

Tot ce ne-a mai rămas e cuvântul „bla-bla” și prin conductele minții doar un strigăt de luptă în fascismul dimineții când a trebuit să ne suportăm privirile în timpul cafelei.

Ne izbim natural unul de altul, de dimineți, de prizele din casă, de întunericul din noi, de așteptătile ce le avem unul pentru altul, de zâmbetul-absență ce ne lipsește seara, de convoiul meu de fluturi, de gunoieri, de orașele-distanță dintre abisurile noastre, de zgomotul ambulanțelor de pe strada unde lucrez, de strada unde mi-ai rostit pe ascuns numele, de opiniile contradictorii; noi doi nu putem decât să fim în contradicție, datorită atracției ce ne scapă uneori printre degete, mai ales pe la 6 am.

Fragilitatea noastră ne spulberă orice speranță de viitor. Credem amândoi că am găsit depozitul în care să ne ascundem amintirile și infracțiunile emoționale. Suntem, unul pentru celălalt, gunoierii (sufletului). Ne măturam mințile și devenim „oamenii-pubelă”.

Am întârziat azi, la cafea, cu depozitul meu interior. Fă-mă să râd, omule-pubelă. Amândoi am adunat gunoiul altora și acum plătim scump firma de salubritate.

Plătește-mă scump, cu timpul ce li-l datorezi altora, plătește-mă atunci când amândoi am rămas sufletește fără rest, plătește-mă pentru treburile zilnice ce nu ți le poți permite cu nimeni altcineva, plătește-mă să fiu blândă când maturi străzile din capitală cu mine, plătește-mă și nu uita să incluzi și sporul de rușine pentru toate privirile ce nu am să ți le înapoiez, plătește-mă fără vise: sunt femeia-pubelă a vieții tale.

Sunt ridicolul-sublim și singurul mijloc prin care îți poți salubriza mintea, corpul sau sufletul. Depozitează-mă selectiv pe străzi. Colecteză-mă  din același loc, scaunul de bar.

Ați uitat cumva să duceți gunoiul azi, domnule?

lovely day perfect day for l(ay).o(ver).v(engeance).e(piphany).

Aveți o colecție impresionantă de ceasuri, domnule. Stați totuși, cam prost la capitolul timp.

Nu există în categoria „life event” o succesiune de cuvinte care să exprime asta, pentru că „life ”is a „life event”. Pentru că putem să ne spunem atâtea și de fapt să nu trăim nimic, să ne prefacem că am ales când de fapt alegem să staționăm în gări murdare și pline de oameni confunzi. Nu am nevoie să știu cât ești de confuz, știu deja asta. Am nevoie să alegi să fim confuzi împreună, pentru un timp.

Nici de asta  nu am nevoie măcar.

„nu am un răspuns la de ce te plac”

„nu pot fi cu altele. Am angajat pe cineva…și am plecat , după ce i-am lăsat banii.

când mă trezesc am o imagine cu tine

nu pot face nimic cu altcineva

ai influență asupra mea

Și eu te plac

Am putea să ne ștergem numerele. La ce naiba ar folosi? Am făcut asta. La 6 dimineață mă ….uit pe pereți

Ți se pare normal ce facem?

E anormal.

Taci! Stai aici. Am să te iau în brațe. TACI!

Pot să fac asta?

Complicată chestiune

Ce dracu faci???

Nu scriu pentru că ….VREAU să îți scriu

Dar nici măcar cuvintel astea  nu sunt demne de cineva ca tine.

The kiss by which all others will be judged. Asta ești!

Continui să te scriu pentru că nu pot vorbi despre tine, decât limitat, în secvențe scurte, și apoi o stare de „blank”. Nu pot vorbi despre tine. Te pun între foi albe și te las acolo ca să îți pot asculta tăcerea sau aroganța. Nu pot vorbi despre tine pentru că aș avea nevoie de ani de terapie, muncă , forță și asumarea declinului economic.

Your word is a promise. Remember that!

Du-mă la Casa Poporului

Să ne distrugem amândoi viitorul

Du-mă prin vestitul pasaj

Relația asta e doar o formă de ultraj.

Du-mă pe străzi cu nume de femei

Când te ating să-ți sară scântei

Du-mă la Casa Scânteii

Să ne dăm „check in” noi și toți dumnezeii

Du-mă la mall în Vitan

Ia-mă de mână. Nu fii mârlan!

Du-mă în Piata Presei Libere

Nu mai am buton de stingere.

Du-mă la cinema

Să-ți pot rămâne fidea.

Du-mă la cină în centrul vechi

Să fiu dorită până la urechi.

Du-mă prin al tău interior

De nu poți, chiar ești un chior!

Du-mă prin parcul Izvor

Ca să ajungem sărutându-ne la Obor.

Du-mă la Casa Poporului mai spre seară

Nu ne avem decât pe timp de vară.

Du-mă prin cuvintele ce le pui în alcool

Vino prin noapte să dăm un ocol.